Vine vara, bine-mi pare!

Clasa a IX-a a trecut incredibil de repede...mi-e inca greu sa procesez tot ce s-a intamplat anul asta scolar.

Sunt insa singura de cateva lucruri:

• Sunt la liceu. Unul bun, ce-i drept.
• Sunt la filologie intensiv engleza, exact unde mi-am dorit sa fiu.
• Nu mai sunt doar un copil... sunt un copil de liceu.
• Si ce e cel mai important... am crescut si am dat de greu.

Cum s-au intamplat toate acestea intr-un timp atat de scurt? Au trecut zilele pe langa noi si nu am bagat de seama ca nu mai mergem la liceu cu geaca de iarna pe noi. Stai, asta se intampla acum trei luni... ok, sunt confuza.

Anul asta am intalnit o noua clasa... fiecare cu personalitatea sa, mai mult sau mai putin energica. E cert faptul ca toti colegii mei au iesit in evidenta anul acesta. Si aici ma includ si pe mine.

Sincera sa fiu, vara trecuta eram sigura ca o sa ajung la liceu si o sa ma chinui sa trec la unele materii. Dar Dumnezeu ma iubeste si m-a ajutat sa vad ca pot mai mult decat credeam.

Desigur, stiam ca era imposibil sa trec prin primul an de liceu fara o nota mai mica de 5. Asta nu inseamna ca nu am mai luat doi de 10 ca sa pot repara "nota cea rea".

Sunt mandra de mine si de faptul ca nu am intrat in anturaje care nu imi fac bine, cum imi spuneau toti profesorii din generala.

Si, ca orice copilandra de liceu, era imposibil sa nu am parte de "crush-ul" meu de liceu. Adica mi-a placut de un baiat din liceu... sau inca imi place, nu stiu.

Cine oare se mai concentreaza la franceza sau alte materii la fel de complicate cand stii ca "marea dragoste" e in aceeasi cladire cu tine? Si poate chiar in aceeasi incapere. Oh, Doamne...

Multumesc cerului ca am parte de o doamna diriginta incredibila care m-a trezit la realitate si mi-a luat gandul de la indragosteala cu niste romane mai mult sau mai putin placute de mine.

Continuare povestii de liceu in postarea viitoare...

Profesorul ideal...oare exista?

Profesorul ideal...multi il considera un mit sau doar o gluma proasta.Multi cred ca profesorul ideal nu exista.Dar(,pentru ca intotdeauna exista un "dar") profesorul ideal nu vine din cancelarie,ci din inima noastra,a elevilor.
In ziua de azi,elevii considera ca profesorul ideal este acela care da note mari,nu pune presiune pe invatat si nu preda,doar de dragul elevilor si a timpului pierdut intr-o sala de clasa,unde evident elevii nu isi doresc sa fie singuri,daramite cu un profesor rautacios si insensibil.
Insa profesorul ideal nu se gaseste la catedra,se gaseste in viziunea noastra asupra omului invatat care vine cu gandul sa ne impartaseasca o bucatica din tot ce a acumulat pe parcursul anilor de studiu.
Profesorul ideal nu este acela care ne ofera o bucurie momentana a scapatului de la ore,ci este acela care ne face sa plangem cu orele in fata unui caiet pentru ca nu putem retine lectia la romana sau nu reusim sa intelegem foile intregi de teorii la matematica,dar caruia ii vom fi vesnic recunoscatori in viitor.
Profesorul ideal este acela care inainte sa lucreze cu mintea copiilor,isi face loc inimile lor si lasa o impresie vesnica,despre care viitorii adulti isi vor aminti cu placere.

Ultima zi din copilaria mea

Tind sa cred ca omul,pe masura ce creste,uita de abilitatea de a se juca si se axeaza mai mult pe dezvoltarea nivelului de maturitate.Copilaria nu se termina niciodata,este o etapa permanenta,dar vizibila doar pe parcursul a catorva ani,apoi data uitarii din cauza responsabilitatilor ce vin in numar nedeterminat,odata cu trecerea anilor.
Ca sa fiu in concordanta cu tema textului,o sa insir aici cateva cuvinte despre care cred eu ca a fost ultima zi din copilaria mea.
Cu o zi inainte de prima zi de liceu,mi-am dat seama ca incepe o noua perioada din viata mea.Ma voi intalni cu alti copii,care de fapt nu sunt copii(sau cel putin asa consider eu...copiii nu au barba si sunt inalti cat usile,nu?).Cu inima stransa si zambetul din ce in ce mai mic,m-am uitat pe geam pret de cateva minute,am tras in piept aerul poluat al Bucurestiului si m-am indreptat catre camera mea,cu gandul sa ma mai joc putin,inainte de a spune "adio!" zilelor fericite de relaxare,si de a ura "bun venit!" zilelor de tortura ce vor urma.Dupa ce mi-am indeplinit ultima dorinta,ca o condamnata la moartea copilariei,m-am hotarat sa scot din dulap o tinuta adecvata unei adolescente si sa incerc machiajele pe care le foloseam doar la ocazii.Nu stiu daca am facut asta pentru ca am vrut sa ma incadrez in peisajul liceului de azi,sau doar pentru ca eram inca neindemanatica in folosirea tusului sau a creionului de ochi.
Mai spre seara,in timp ce ma pregateam de culcare,mi-am dat seama ca de fapt eforturile de mai devreme au venit in mod natural,ci nu pentru ca imi doream sa invat cum sa trec peste perioada copilariei.Abia atunci am realizat ca exteriorul este doar o masca dupa care se ascunde copilaria,si asteapta momentul in care o voi redescoperi.