Profesorul ideal...oare exista?

Profesorul ideal...multi il considera un mit sau doar o gluma proasta.Multi cred ca profesorul ideal nu exista.Dar(,pentru ca intotdeauna exista un "dar") profesorul ideal nu vine din cancelarie,ci din inima noastra,a elevilor.
In ziua de azi,elevii considera ca profesorul ideal este acela care da note mari,nu pune presiune pe invatat si nu preda,doar de dragul elevilor si a timpului pierdut intr-o sala de clasa,unde evident elevii nu isi doresc sa fie singuri,daramite cu un profesor rautacios si insensibil.
Insa profesorul ideal nu se gaseste la catedra,se gaseste in viziunea noastra asupra omului invatat care vine cu gandul sa ne impartaseasca o bucatica din tot ce a acumulat pe parcursul anilor de studiu.
Profesorul ideal nu este acela care ne ofera o bucurie momentana a scapatului de la ore,ci este acela care ne face sa plangem cu orele in fata unui caiet pentru ca nu putem retine lectia la romana sau nu reusim sa intelegem foile intregi de teorii la matematica,dar caruia ii vom fi vesnic recunoscatori in viitor.
Profesorul ideal este acela care inainte sa lucreze cu mintea copiilor,isi face loc inimile lor si lasa o impresie vesnica,despre care viitorii adulti isi vor aminti cu placere.

Ultima zi din copilaria mea

Tind sa cred ca omul,pe masura ce creste,uita de abilitatea de a se juca si se axeaza mai mult pe dezvoltarea nivelului de maturitate.Copilaria nu se termina niciodata,este o etapa permanenta,dar vizibila doar pe parcursul a catorva ani,apoi data uitarii din cauza responsabilitatilor ce vin in numar nedeterminat,odata cu trecerea anilor.
Ca sa fiu in concordanta cu tema textului,o sa insir aici cateva cuvinte despre care cred eu ca a fost ultima zi din copilaria mea.
Cu o zi inainte de prima zi de liceu,mi-am dat seama ca incepe o noua perioada din viata mea.Ma voi intalni cu alti copii,care de fapt nu sunt copii(sau cel putin asa consider eu...copiii nu au barba si sunt inalti cat usile,nu?).Cu inima stransa si zambetul din ce in ce mai mic,m-am uitat pe geam pret de cateva minute,am tras in piept aerul poluat al Bucurestiului si m-am indreptat catre camera mea,cu gandul sa ma mai joc putin,inainte de a spune "adio!" zilelor fericite de relaxare,si de a ura "bun venit!" zilelor de tortura ce vor urma.Dupa ce mi-am indeplinit ultima dorinta,ca o condamnata la moartea copilariei,m-am hotarat sa scot din dulap o tinuta adecvata unei adolescente si sa incerc machiajele pe care le foloseam doar la ocazii.Nu stiu daca am facut asta pentru ca am vrut sa ma incadrez in peisajul liceului de azi,sau doar pentru ca eram inca neindemanatica in folosirea tusului sau a creionului de ochi.
Mai spre seara,in timp ce ma pregateam de culcare,mi-am dat seama ca de fapt eforturile de mai devreme au venit in mod natural,ci nu pentru ca imi doream sa invat cum sa trec peste perioada copilariei.Abia atunci am realizat ca exteriorul este doar o masca dupa care se ascunde copilaria,si asteapta momentul in care o voi redescoperi.