Scrisoare catre "cei mari"

Dragi parinti, v-ati simtit vreodata inconjurati de prea multa lume? Ati simtit vreodata ca vreti sa scapati de job-ul vostru? Ati crezut vreodata ca trebuia sa faceti acel lucru pe care parintii vostri vi l-au interzis in copilarie? Regretati macar un singur moment pe care l-ati pierdut sau nu l-ati valorificat indeajuns de mult?
Puneti-va pentru 10 minute in locul copiilor vostri. Nu ati avut niciodata o petrecere la care nu ati putut merge pentru ca parintii vostri credeau ca "mai bine stai in casa si faci ceva productiv" ? Nu ati tanjit niciodata sa faceti ceva ce parintii va interziceau?
Nu v-am rugat sa faceti acest exercitiu ca sa va scot la iveala amintirile mai putin placute, ci ca sa va arat de ce noua generatie este atat de "rebela", dupa cum ziceti voi.
Vorbind strict despre mine, sunt la varsta la care imi trec prin cap toate prostiile, dar stiu sa iau o decizie in favoarea mea, chiar daca nu pare asa. Totul se rezuma la faptul ca subconstientul adolescentului lucreaza pentru binele nostru. "Oare e bine daca fac asta? Sigur e bine, am incredere in mine si stiu ca o sa fie bine".
Astfel de ganduri ne trec mereu prin minte. Problema este unde suntem la cel mai inalt grad de hotarare, la ce gand ne oprim si stam acolo o perioada lunga de timp. O saptamana, doua, trei... o luna, poate chiar mai mult. Si ne sufocam in cautare unui raspuns. Nu o sufocare la propriu, mai degraba o sufocare a inimii careia ii este frica de ce vor spune parintii.
Daca copilul se trezeste intr-o dimineata si spune "Vreau sa merg la inot!" sau "Vreau sa merg la dansuri!" sau "Vreau sa practic echitatia!" , inseamna ca acel copil s-a gandit mult inainte sa vina in fata parintilor pentru o aprobare. Iar inima sa este, in proportie de 90%, sigura ca parintii vor fi de acord, deoarece acesta este visul unui copil, iar visul unui copil nu se arunca la gunoi cu una, cu doua. Ce se intampla insa cand parintii nu sunt de acord? Ei bine, atunci intervine creierul copilului, care incepe sa aiba dubii fata toate deciziile luate de copil. "Nu cred ca ar trebui sa ii intreb asta, sigur nu o sa ma lase...".
Poate unii copii sunt destul de maturi sa isi dea seama de consecinte, si sa le accepte asa cum sunt ele, cu riscuri si tot pachetul. Poate unii copii s-au maturizat prea repede si sunt gata sa ia decizii destul de mari, cum ar fi o educatie mai buna intr-un loc mai bun.
Toate deciziile unui copil trebuie, daca nu respectate, macar ascultate. Hotarati o cale de mijloc: "O sa te duci la inot in weekend-uri, daca promiti ca iti creste media la chimie macar cu un punct." Suna mai bine decat un refuz categoric, nu?
Faceti compromisuri cu noua generatie. Lasa-ti-ne sa plangem, sa ne dam cu capul de pereti in cautarea binelui, sa nu dormim noaptea din cauza gandurilor, sa nu putem respira pentru ca nu am gasit un raspuns. Dar cand trecem de aceasta etapa si ne facem curaj sa va spunem decizia noastra, fiti siguri ca o sa dam tot ce avem ca sa fim cei mai buni in ce vrem.
Acum, mesajul meu de final este: Lasa-ti-ne sa experimentam orice. O sa va multumim mai tarziu pentru tot. Si pentru esecuri, si pentru succese. Si o sa prindem incredere sa va spunem orice, deoarece stim ca parintii nostri sunt de acord si ne sprijina in orice zicem sau facem.