Scrisoare catre "cei mari"

Dragi parinti, v-ati simtit vreodata inconjurati de prea multa lume? Ati simtit vreodata ca vreti sa scapati de job-ul vostru? Ati crezut vreodata ca trebuia sa faceti acel lucru pe care parintii vostri vi l-au interzis in copilarie? Regretati macar un singur moment pe care l-ati pierdut sau nu l-ati valorificat indeajuns de mult?
Puneti-va pentru 10 minute in locul copiilor vostri. Nu ati avut niciodata o petrecere la care nu ati putut merge pentru ca parintii vostri credeau ca "mai bine stai in casa si faci ceva productiv" ? Nu ati tanjit niciodata sa faceti ceva ce parintii va interziceau?
Nu v-am rugat sa faceti acest exercitiu ca sa va scot la iveala amintirile mai putin placute, ci ca sa va arat de ce noua generatie este atat de "rebela", dupa cum ziceti voi.
Vorbind strict despre mine, sunt la varsta la care imi trec prin cap toate prostiile, dar stiu sa iau o decizie in favoarea mea, chiar daca nu pare asa. Totul se rezuma la faptul ca subconstientul adolescentului lucreaza pentru binele nostru. "Oare e bine daca fac asta? Sigur e bine, am incredere in mine si stiu ca o sa fie bine".
Astfel de ganduri ne trec mereu prin minte. Problema este unde suntem la cel mai inalt grad de hotarare, la ce gand ne oprim si stam acolo o perioada lunga de timp. O saptamana, doua, trei... o luna, poate chiar mai mult. Si ne sufocam in cautare unui raspuns. Nu o sufocare la propriu, mai degraba o sufocare a inimii careia ii este frica de ce vor spune parintii.
Daca copilul se trezeste intr-o dimineata si spune "Vreau sa merg la inot!" sau "Vreau sa merg la dansuri!" sau "Vreau sa practic echitatia!" , inseamna ca acel copil s-a gandit mult inainte sa vina in fata parintilor pentru o aprobare. Iar inima sa este, in proportie de 90%, sigura ca parintii vor fi de acord, deoarece acesta este visul unui copil, iar visul unui copil nu se arunca la gunoi cu una, cu doua. Ce se intampla insa cand parintii nu sunt de acord? Ei bine, atunci intervine creierul copilului, care incepe sa aiba dubii fata toate deciziile luate de copil. "Nu cred ca ar trebui sa ii intreb asta, sigur nu o sa ma lase...".
Poate unii copii sunt destul de maturi sa isi dea seama de consecinte, si sa le accepte asa cum sunt ele, cu riscuri si tot pachetul. Poate unii copii s-au maturizat prea repede si sunt gata sa ia decizii destul de mari, cum ar fi o educatie mai buna intr-un loc mai bun.
Toate deciziile unui copil trebuie, daca nu respectate, macar ascultate. Hotarati o cale de mijloc: "O sa te duci la inot in weekend-uri, daca promiti ca iti creste media la chimie macar cu un punct." Suna mai bine decat un refuz categoric, nu?
Faceti compromisuri cu noua generatie. Lasa-ti-ne sa plangem, sa ne dam cu capul de pereti in cautarea binelui, sa nu dormim noaptea din cauza gandurilor, sa nu putem respira pentru ca nu am gasit un raspuns. Dar cand trecem de aceasta etapa si ne facem curaj sa va spunem decizia noastra, fiti siguri ca o sa dam tot ce avem ca sa fim cei mai buni in ce vrem.
Acum, mesajul meu de final este: Lasa-ti-ne sa experimentam orice. O sa va multumim mai tarziu pentru tot. Si pentru esecuri, si pentru succese. Si o sa prindem incredere sa va spunem orice, deoarece stim ca parintii nostri sunt de acord si ne sprijina in orice zicem sau facem.

Diferenta dintre a avea ceva si a merita acel ceva

O sa incep aceasta postare cu un mic multumesc, adresat "haterilor" de pretutindeni. Multumesc pentru cuvintele urate adresate persoanei mele. Din aceste cuvinte imi dau seama ca nu toata lumea este inzestrata cu bunatate sau macar bun simt, deci stim din start ca societatea are o problema majora. Iar noi o putem rezolva.
Termenul de "hater" in limba romana este tradus ca fiind o persoana ce imprastie ura si cuvinte urate la adresa unor persoane, unui brand, unei tari, etc.
Aceste hater stie doar sa critice si sa retina partea urata in orice vede la altcineva inafara de persoana sa.
O sa dau drept exemplu un hater care, din nu stiu ce motiv, a decis sa raspandeasca putina ura si vorbe urate si pe pagina mea de ask.fm .
De unde a pornit totul? Am primit o intrebare legata de descrierea mea, iar eu am raspuns. Putin ironic, ce-i drept, dar am facut-o. Apoi, din senin, primesc alta intrebare, care de fapt nu este o intrebare, ci mai mult o manifestare a rautatii in doua randuri.
Trecand peste mentionarea achizitionarii unelor lucruri din Anglia, care in Romania par a fi putin mai scumpe daca vorbim de brand, el sau ea a tinut sa ma numeasca "distrusa".
Acum, intrebarea mea e destul de simpla. De ce?
De cand un om poate fi "distrus" ? De ce un simplu om care se ascunde in spatele anonimatului poate arunca astfel de vorbe de parca nimic nu conteaza inafara de propria persoana?
Eu nu sunt genul de persoana care sa fie afectata de astfel de vorbe. Ba din contra, imi arata ca in lumea asta exista persoane ce au nevoie de ajutor, psihic vorbind. Si asta ma intristeaza. Dar nu toti sunt ca mine. Exista persoane care sunt profund afectate de astfel de vorbe, si se lasa influentati de ele. Exista multe cazuri in care se ajunge la depresie, sau poate chiar sinucidere.
De ce sa fi tu motivul pentru ca cineva plange in fiecare seara? De sa fi tu motivul pentru care fata aia incredibil de frumoasa crede ca este frumoasa si atat? De ce sa fi tu motivul pentru care baiatul ala crede ca este urat si nu va avea niciodata parte de dragoste? De ce?
De ce sa nu aduci un zambet pe buzele cuiva? Nu conteaza cui, important este sa daruiesti zambeste.
Cel mai mult m-a deranjat faptul ca acest hater al meu a incercat sa ma jigneasca cu insulte de genul : "distrusa", "superficiala", "lingusitoare" si in special, "proasta".
Proasta? Eu ma mut in Anglia in mod special pentru studii! Nu cred ca o persoana "fara creier" ar avea curajul sa faca asta. Hater-ul a mentionat si hainele sau telefonul pe care mama mea mi le-a oferit cat timp am stat acolo in vacanta. Si aici subliniez mama mea !
Nu eu mi-am cumparat toate acele lucruri, nu eu mi-am platit biletul de avion spre Londra, nu eu NIMIC! Dar le-am meritat.
Mama mea a muncit pentru a-si permite sa ma duca acolo, si mama mea isi va permite in continuare acest lucru pe perioada sederii mele in Anglia pentru studii . Dar asta nu pentru ca mama mea este o persoana bogata, ci pentru ca face un efort spre binele meu. Pentru educatia si viitorul meu.
Sunt ofensata de faptul ca acest hater s-a gandit sa imi scrie despre asa ceva. Okay, putea sa imi zica ca sunt urata, grasa, orice! Astfel de insulte le-as fi acceptat, pentru ca nu ma consider o fata frumoasa.
Dar cand o simpla persoana imi scrie sub anonimat aceste vorbe, este ca un cutit in inima pentru mine. Pentru ca stiu prin ce trece mama mea ca sa imi poata oferi toate aceste lucruri.
Iar tu, cel ce citesti, gandeste-te de doua ori inainte de a aduce injurii unei persoane, mai ales o persoana despre care nu stii nimic!

Ganduri la ceas de seara

Cateodata mi se face dor de o persoana... nu pot da nume, asa ca ii voi zice simplu, X.
Acest X, pana acum o luna si jumatate, ma facea sa zambesc in fiecare zi. Sa nu crezi ca nu o face si acum, doar ca acum o face doar prin amintiri.
Cand eram mica, mama mi-a spus ca trebuie sa iubesc tot ce mi se ofera. Acum, ca am crescut, tot ce imi zice e sa nu ma atasez de o persoana prea mult, ca sa nu sufar mai tarziu.
Am ramas confuza cand mi-am amintit vorbele de odinioara. De ce mi-ar spune doua lucruri in contradictoriu? Nu am intrebat-o, am vrut sa aflu eu raspunsul.
Tot ce stiu la momentul actual este ca nu poti lupta pentru cineva, daca acel cineva nu doreste sa lupti pentru el.
Stiu ca poate este absurd, adultii spun mereu ca nu exista dragoste la o varsta frageda. Exista, doar ca nu este exprimata in acelasi mod ca o dragoste mai "matura".
Draga X, iti multumesc. Iti multumesc ca mi-ai demonstrat faptul ca vorbele mamei mele erau adevarate. Si cele de odinioara, si cele din adolescenta. Iti multumesc pentru clipele frumoase, de acelea imi voi aminti mereu. Iti multumesc pentru cadouri, cu riscul ca par materialista. Dar stiu ca au fost date cu drag. Inca mai am trandafirii, i-am pus la uscat in cartea mea preferata. Si accesoriul, il tin intr-un loc sigur cu toate ca nu il mai port de cand ai ales sa pleci. Iti multumesc ca m-ai trezit la realitate si mi-ai aratat ca afectiune nu merita decat cei care iti arata ca merita.
Dar e ok, incetul cu incetul trec peste momentul dificil, si sper doar ca tu esti fericit. Mereu am sperat ca macar tu sa ai o raza de soare in inima.
Iar tu, cel ce citesti postarea asta, gandeste-te de doua ori inainte sa pleci din viata unei persoane. E posibil ca tu sa ii faci zilele mai frumoase, fara ca macar sa stii.

Vine vara, bine-mi pare!

Clasa a IX-a a trecut incredibil de repede...mi-e inca greu sa procesez tot ce s-a intamplat anul asta scolar.

Sunt insa singura de cateva lucruri:

• Sunt la liceu. Unul bun, ce-i drept.
• Sunt la filologie intensiv engleza, exact unde mi-am dorit sa fiu.
• Nu mai sunt doar un copil... sunt un copil de liceu.
• Si ce e cel mai important... am crescut si am dat de greu.

Cum s-au intamplat toate acestea intr-un timp atat de scurt? Au trecut zilele pe langa noi si nu am bagat de seama ca nu mai mergem la liceu cu geaca de iarna pe noi. Stai, asta se intampla acum trei luni... ok, sunt confuza.

Anul asta am intalnit o noua clasa... fiecare cu personalitatea sa, mai mult sau mai putin energica. E cert faptul ca toti colegii mei au iesit in evidenta anul acesta. Si aici ma includ si pe mine.

Sincera sa fiu, vara trecuta eram sigura ca o sa ajung la liceu si o sa ma chinui sa trec la unele materii. Dar Dumnezeu ma iubeste si m-a ajutat sa vad ca pot mai mult decat credeam.

Desigur, stiam ca era imposibil sa trec prin primul an de liceu fara o nota mai mica de 5. Asta nu inseamna ca nu am mai luat doi de 10 ca sa pot repara "nota cea rea".

Sunt mandra de mine si de faptul ca nu am intrat in anturaje care nu imi fac bine, cum imi spuneau toti profesorii din generala.

Si, ca orice copilandra de liceu, era imposibil sa nu am parte de "crush-ul" meu de liceu. Adica mi-a placut de un baiat din liceu... sau inca imi place, nu stiu.

Cine oare se mai concentreaza la franceza sau alte materii la fel de complicate cand stii ca "marea dragoste" e in aceeasi cladire cu tine? Si poate chiar in aceeasi incapere. Oh, Doamne...

Multumesc cerului ca am parte de o doamna diriginta incredibila care m-a trezit la realitate si mi-a luat gandul de la indragosteala cu niste romane mai mult sau mai putin placute de mine.

Continuare povestii de liceu in postarea viitoare...

Profesorul ideal...oare exista?

Profesorul ideal...multi il considera un mit sau doar o gluma proasta.Multi cred ca profesorul ideal nu exista.Dar(,pentru ca intotdeauna exista un "dar") profesorul ideal nu vine din cancelarie,ci din inima noastra,a elevilor.
In ziua de azi,elevii considera ca profesorul ideal este acela care da note mari,nu pune presiune pe invatat si nu preda,doar de dragul elevilor si a timpului pierdut intr-o sala de clasa,unde evident elevii nu isi doresc sa fie singuri,daramite cu un profesor rautacios si insensibil.
Insa profesorul ideal nu se gaseste la catedra,se gaseste in viziunea noastra asupra omului invatat care vine cu gandul sa ne impartaseasca o bucatica din tot ce a acumulat pe parcursul anilor de studiu.
Profesorul ideal nu este acela care ne ofera o bucurie momentana a scapatului de la ore,ci este acela care ne face sa plangem cu orele in fata unui caiet pentru ca nu putem retine lectia la romana sau nu reusim sa intelegem foile intregi de teorii la matematica,dar caruia ii vom fi vesnic recunoscatori in viitor.
Profesorul ideal este acela care inainte sa lucreze cu mintea copiilor,isi face loc inimile lor si lasa o impresie vesnica,despre care viitorii adulti isi vor aminti cu placere.

Ultima zi din copilaria mea

Tind sa cred ca omul,pe masura ce creste,uita de abilitatea de a se juca si se axeaza mai mult pe dezvoltarea nivelului de maturitate.Copilaria nu se termina niciodata,este o etapa permanenta,dar vizibila doar pe parcursul a catorva ani,apoi data uitarii din cauza responsabilitatilor ce vin in numar nedeterminat,odata cu trecerea anilor.
Ca sa fiu in concordanta cu tema textului,o sa insir aici cateva cuvinte despre care cred eu ca a fost ultima zi din copilaria mea.
Cu o zi inainte de prima zi de liceu,mi-am dat seama ca incepe o noua perioada din viata mea.Ma voi intalni cu alti copii,care de fapt nu sunt copii(sau cel putin asa consider eu...copiii nu au barba si sunt inalti cat usile,nu?).Cu inima stransa si zambetul din ce in ce mai mic,m-am uitat pe geam pret de cateva minute,am tras in piept aerul poluat al Bucurestiului si m-am indreptat catre camera mea,cu gandul sa ma mai joc putin,inainte de a spune "adio!" zilelor fericite de relaxare,si de a ura "bun venit!" zilelor de tortura ce vor urma.Dupa ce mi-am indeplinit ultima dorinta,ca o condamnata la moartea copilariei,m-am hotarat sa scot din dulap o tinuta adecvata unei adolescente si sa incerc machiajele pe care le foloseam doar la ocazii.Nu stiu daca am facut asta pentru ca am vrut sa ma incadrez in peisajul liceului de azi,sau doar pentru ca eram inca neindemanatica in folosirea tusului sau a creionului de ochi.
Mai spre seara,in timp ce ma pregateam de culcare,mi-am dat seama ca de fapt eforturile de mai devreme au venit in mod natural,ci nu pentru ca imi doream sa invat cum sa trec peste perioada copilariei.Abia atunci am realizat ca exteriorul este doar o masca dupa care se ascunde copilaria,si asteapta momentul in care o voi redescoperi.